Onestitate, Verticalitate şi Izbândă!

Cine sunt eu? De unde vin? Şi încotro merg?!

Om, cum îmi place mie să răspund scurt la prima întrebare de mai sus. Născut la 23 aprilie 1980, anul măreţei Olimpiade de la Moscova, capitala măreaţă a statului, imperiului sau ce-o mai fi fost şi acel URSS în care am venit eu pe lume. M-am născut într-un colţ de ţară, în lunca din stânga Prutului, în satul de la poalele Valului lui Traian, pe nume Vadul lui Isac, Cahul. Venirea mea pe această lume o datorez părinţilor mei, Maria şi Pavel Balacci, ambii originari dintr-o oază a graiului românesc, satul Alexandru Ioan Cuza, Cahul. Părinţii mei sunt doi bieţi intelectuali de la sat, care şi-au dedicat cu jertvire de sine întreaga viaţă educaţiei şi viitorului copiilor şi care au investit tot ce au avut în cărţi, inteligenţă şi viitorul odraslelor. Mai ales au muncit pentru mine şi zic asta nu doar pentru că sunt mezinul familiei, ci pentru că timpurile în care m-au învăţat a sta copăcel, a citi şi scri n-au fost din cele mai uşoare pentru ei, atât din punct de vedere socio-economic, cât şi moral. E vorba de timpurile, când toată lumea de pe aici visa ca socialismul să se transforme în curând în comunism, pentru ca să înceapă toţi a „trăi bine”. De la părinţii mei am învăţat, că pentru a obţine ceva în viaţa asta trebuie să muncesc şi să lupt din greu, însă trebuie să fac asta cu onestitate şi coloana vertebrală în poziţie verticală.

Fac parte din generaţia metamorfozelor şi schimbărilor. Încă la grădiniţă priveam cu frică prin geam monumentul groaznic din piatră al lui Vladimir Lenin şi poate nu era să-mi fie aşa de tare frică de el dacă nu strângea în mână în cel mai paradoxal mod o „perie” stranie, care mai apoi am aflat eu că de fapt era nu altceva decât un chipiu. La şcoală, în perioada copilăriei mele pioniereşti, am purtat cravată roşie la gât, nu pentru că aşa am vrut, ci pentru că aşa trebuia. N-am apucat însă să cânt multe ode lui Lenin, pentru că venise deja Perestroika şi cravata mea avea mai mult un caracter formal. Am învăţat a scri în alfabet chirilic, iar din clasa a 4-a, prin 1990, am învăţat din nou literele, de data asta cele ale alfabetului latin, iar în locul poeziei lui Grigore Vieru din pagina întâi a Albinuţei despre copilăria vojdiului sovietic am început a savura alte poezii ale aceluiaş poet, cu totul altele. Am învăţat că vorbim limba română, suntem fraţi cu românii de peste Prut, iar cel pe care îl consideram până recent etalon al onestităţii şi exemplu de urmat, a fost de fapt duşmanul poporului meu, care ne-a provocat atâta suferinţă!

Le port şi o să le port toată viaţa respectul profesorilor mei de la şcoala din sat pentru marele efort pe care l-au depus ei la acea vreme pentru a-l convinge pe acel micuţ Veaceslav că ceea ce îi povesteau ei cu doar câţiva ani în urmă nu e adevărat, ceea ce nu e deloc uşor şi cred că cei care educă şi cresc copii înţeleg ce am în vedere. În mod deosebit îi sunt şi voi fi recunoscător Doamnei profesor de franceză din şcoala din sat, care m-a învăţat să scriu literele, cu care scriu acum în română, limba mea maternă…

Într-un sfârşit scăpasem de URSS, la decesul căreia n-am vărsat nici o lacrimă pentru că de fapt înţelesesem că statul în care m-am născut nu mi-a fost decât „mamă vitregă”. Schimbarea însă nu pot spune că i-a adus multă fericire micuţului român născut în URSS, deoarece ţin minte foarte bine sudoarea şi lacrimile părinţilor mei, care chiar din zorii mult râvnitei independenţe erau furaţi în cel mai tâlhăresc şi barbar mod deja de „ai noştri”, care îi alungaseră de la cârma ţării pe ruşii cotropitori şi exploatatori. Nu cred că o să uit vreodată cum mergeam la magazinul din sat cu nişte tichete stranii, în baza cărora mi se eliberau produse alimentare, ca să nu mai zic de momentele când trebuia să mă îmbrâncesc în faţa magazinului pentru două pâini, deoarece pâine pe atunci se aducea în sat mult mai puţină decât era nevoie.

În 1994 am plecat la oraş, la Cahul, pentru a-mi continua studiile la liceul teoretic „Mihai Sadoveanu”. Atunci au fost primii mei paşi mai mult sau mai puţin independenţi în viaţă. În 1995 am mers pentru prima dată peste Prut, în România şi evidenţiez acest moment pentru că anume atunci m-am convins şi mi-am întărit în minte, că profesorii mei din sat nu m-au minţit şi „dincolo” am întâlnit oameni care arată şi vorbesc exact ca şi mine. Probabil asta şi m-a făcut să mă ataşez foarte mult de obiectele mele preferate din anii de liceu – limba şi literatura română şi istoria, dar poate şi faptul, că am crescut într-o familie cu doi istorici…

În 1997 s-a realizat un mare vis al meu dar mai ales al părinţilor mei, de a mă vedea student. Am obţinut o bursă de stat la Facultatea şi Filiera Francofonă de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, pe care le-am absolvit în 2002, universitate pe care o absolvise cu 40 de ani în urmă şi tatăl meu. Anii de studenţie mi-au trecut fiind pe cât de frumoşi şi interesanţi, pe atât de grei. Părinţii se zbăteau ca peştele pe uscat să-mi finanţeze studiile, primindu-şi pe atunci salariile de la stat în „caloşi”, „sare” şi „orez” şi asta de 2-3 ori pe an, iar eu alături de colegii de facultate şi prieteni luptam pe la greve şi proteste studenţeşti pentru transport gratuit şi alte drepturi, proteste care s-au dovedit a fi în perioada studenţiei mele pe cât de multe, pe atât de inutile şi fără rezultat. În 2002 am „păşit în lumea mare” cu diploma de licenţiat în drept internaţional în mână, gata de alte lupte şi provocări. Provocări erau cu adevărat multe, deoarece din 2001 toate parcă se întorseseră în copilăria mea pionierească, la putere în Chişinău venind iarăşi „ai lor”, care încercau să mă convingă că de fapt tot ce învăţasem eu în 12 ani era incorect şi urmează să uit poeziile mai noi ale lui Grigore Vieru şi să-mi amintesc de cea din pagina întâi a Albinuţei mele, din clasa întâi.

Nu pot să trec cu vederea şi principala realizare a vieţii mele de până acum, care tot din anii studenţiei se trage şi care poate fi numită cu 3 nume: Tatiana, Cristi şi Dana-Cătălina, opere pentru care am toată dragostea şi respectul pentru că îmi sunt de un deceniu şi ceva mereu aproape, şi în momentele frumoase, dar şi în cele grele.

În 2002 m-am angajat în bază de concurs la Biroul vamal Cahul-Oancea, şi nu ştiu dacă acest lucru a fost întâmplător, sau o pornire interioară de a mă întoarce la sud, la baştină, sau… poate chiar de a fugi cât mai departe de Chişinău şi a fi mai aproape de „Europa”, în sensul Europei de la vest de Prut. Revenisem la Cahul şi concomitent cu activitatea în vamă activam în calitate de lector universitar la Universitatea Real-Umanistică. Am urcat fiecare treaptă a scării ierarhice a serviciului public la vamă, de la inspector şi inspector superior la Biroul vamal Cahul până la inspector principal al Biroului vamal Chişinău în 2005, în 2006 ajungând şef de secţie iar apoi de direcţie al Serviciului Vamal de la Chişinău. Nu ştiu dacă până la urmă a ieşit din mine un bun birocrat, însă acum îmi dau seama cât de mare noroc am avut să activez într-un organ de stat ferit de politică, doctrine şi ideologii. Acest fapt mi-a permis să-mi văd liniştit de carieră şi dezvoltare profesională, care pentru mine a însemnat de fapt o luptă, aşa cum m-au învăţat părinţii acasă.

Aveam un interes pe alocuri sportiv chiar, să depun efort pentru a aduce în bugetul statului banii, atât de necesari pentru salariul şi pensia părinţilor, bursa nepoţelei, sau grădiniţa copiilor mei şi pot constata cu satisfacţie că am făcut toţi aceşti ani ceea ce-mi place şi totodată consider că a fost util nu doar pentru mine, ci şi pentru alţii, pentru care îmi place mie să cred că am depus efortul de care am fost în stare şi mi-am pus la bătaie cu ardoarea caracteristică vârstei sănătatea, nervii şi poate o bună parte din cei mai frumoşi ani din viaţă. Am contribuit atât cât am putut la mişcarea înainte a ţărişoarei noastre, cel puţin pe îngustul segment al activităţii vamale, fără de care este de facto imposibilă nu doar dezvoltarea, dar şi existenţa unui stat dependent în cuantum de 70% de calitatea activităţii vamei. Ei bine, mi-au trebuit vreo 7 ani ca să înţeleg că nu tot ce zboară se mănâncă, mai ales în Republica Moldova şi să mă pomenesc în momentul când am ajuns în această luptă în conflict de interese cu foştii mei şefi. Atunci… N-am plecat, deşi poate mi-am dorit. Şi am luptat alături de cei mai buni colegi şi prieteni, atât cu bandiţii şi contrabandiştii, dar uneori şi cu şefii şi nu doar cu cei de la vamă.

În 2008 luptam şi mergeam spre „lumina de la capătul tunelului”, momentul când vor veni cum spuneam noi în şoapte, la o ţigară, „ai noştri”. Luptam şi aruncam în luptă fără frică totul – cariera, sănătatea şi siguranţa familiilor noastre. Pentru mine dar şi alţi colegi de-ai mei de-o vârstă cu mine „ai noştri” însemnau cei, care nu vroiau să creadă, ca şi noi, că profesorii noştri din şcoală ne-au învăţat greşit la şcoală atunci când deja nu mai purtam cravate roşii la gât. Cei, care consideră sau cel puţin povesteau de la televizor, că ţara asta şi noi împreună cu ea trebuie să meargem înainte şi nu înapoi. Luptam şi visam să trăim şi să muncim după standarde europene, într-o ţară europeană nu doar geografic! La 7 aprilie 2009, când fosta conducere roşie a Serviciului Vamal înarma colaboratorii şi interizcea categoric părăsirea sediului de către ofiţeri, eu alături de prieteni şi colegi ne-am aflat în pauza de prânz şi după program acolo unde erau prietenii noştri fără epoleţi şi care luptau şi … visau exact ca noi.

Ei bine, în 2009 au venit „ai noştri”… „Ai noştri” însă s-au dovedit altfel decât îi credeam, sau mai bine zis îi visam noi. S-a dovedit că de fapt nu sunt de-ai noştri. Acum sunt nevoit să recunosc că atunci, în 2009 am trăit cea mai mare deziluzie din viaţa mea. Ne-a dispărut „lumina din capătul tunelului” şi nu am în vedere aici doar modul perfid în care „ai noştri” au preluat schemele criminale ale „lor” şi consecinţele pe care noi, cei care ne-am opus acestor scheme aşteptându-i pe ei şi „lumina de la capătul tunelului” a trebuit să ni le asumăm. Şi nu doar modul perfid în care ne râdeau pe sub mustaţă contrabandiştii şi ne ziceau în derâdere: „… proştilor, nu v-am zis noi că banii n-au miros şi nici culoare politică şi nu aveţi nici o şansă în faţa sistemului NOSTRU?!”. Am refuzat până la ultima speranţă să-i recunosc în „ai noştri” din 2009 pe acei „ai noştri” (şi nu la individualităţi mă refer aici) din anii ’90 care mi-au scuipat şi tâlhărit părinţii şi buneii. Tot „ai noştri”, care le-au furat bătrâneţea părinţilor şi s-a dovedit că îmi fură tinereţea mea azi şi tot ei le fură viitorul de mâine al copiilor mei!

2010. Punct. Şi de la capăt! Aşa cum a fost în zorii independenţei acestei ţări şi respectiv a perioadei conştiente a copilăriei generaţiei noastre, cea a metamorfozelor şi schimbărilor. Ce nu ne omoară, ne face mai puternici, cum zice frazeologismul. Nu ne rămâne decât să luptăm, în continuare, aşa cum am deprins de acasă, cu onestitate şi verticalitate, pentru a izbândi! Mai ales că se spune că din afară e mult mai uşor să lupţi şi mai ales să înfrângi sistemul. Şi mai ales din domeniul de activitate pe care mi l-am ales după „punctul” din 2010 – societatea civilă, o altă familie care şi-a deschis larg braţele în faţa mea, pe undeva mai cu prietenie, pe altundeva mai puţin, însă în care recunosc, că mă simt mult mai bine decât acolo, unde eşti strâmtorat de epoleţi, şefi şi piramizi ierarhice. Să luptăm împreună pentru fiecare drept al meu şi al tău pe care ni-l fură indiferent cine, „ai lor”, sau „ai noştri”! Doamne ajută! Onestitate, Verticalitate şi Izbândă! 😉

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: